Decizia CCR nr. 51/2016 este una dintre cele mai importante decizii din dreptul constituțional român recent privind raportul dintre procesul penal, serviciile de informații și drepturile fundamentale. Art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală permitea ca supravegherea tehnică să fie pusă în executare de procuror, de organul de cercetare penală, de lucrători specializați din cadrul poliției sau de „alte organe specializate ale statului”. Problema era că legea nu definea clar cine sunt aceste „alte organe”, ce statut au, ce competențe au și ce garanții se aplică atunci când participă la o măsură extrem de intruzivă precum interceptarea comunicațiilor. CCR a reținut că aceste „alte organe specializate ale statului” nu erau definite nici expres, nici indirect în Codul de procedură penală. Curtea a arătat că, în România, există multe organe specializate în diverse domenii, dar acestea nu au în mod necesar atribuții de cercetare penală. În acest context, sintagma era lipsită de claritate, precizie și previzibilitate. Decizia nu spune că interceptările sunt neconstituționale în sine. Nu spune nici că statul nu poate combate criminalitatea gravă. Spune ceva mai important: atunci când statul intră în comunicațiile private ale unei persoane, legea trebuie să spună clar cine execută măsura, în ce condiții și cu ce garanții. Verdictul ConstituAI este: Decizia CCR nr. 51/2016 este constituțional solidă și necesară într-un stat de drept, deoarece a eliminat o formulă vagă care permitea implicarea unor structuri neclare în acte de supraveghere tehnică din procesul penal. Scorul de 8.8 / 10 reflectă o decizie foarte puternică pe legalitate, drepturi fundamentale și separația dintre activitatea judiciară și serviciile de informații.

În timpul pandemiei COVID-19, autoritățile române au folosit măsuri precum carantina, izolarea și internarea obligatorie pentru a limita răspândirea virusului SARS-CoV-2. În principiu, asemenea măsuri pot fi constituționale. Constituția permite restrângerea exercițiului unor drepturi în anumite condiții, inclusiv pentru apărarea sănătății publice. De asemenea, statul are obligația de a lua măsuri pentru protejarea sănătății populației. Totuși, faptul că scopul este legitim nu înseamnă că orice măsură este automat constituțională. Problema centrală este dacă statul a reglementat aceste măsuri prin lege clară, previzibilă, proporțională și cu garanții reale împotriva abuzului. Prin Decizia nr. 458/2020, CCR a admis parțial excepția de neconstituționalitate și a constatat neconstituționalitatea art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 95/2006 și a art. 8 alin. (1) din OUG nr. 11/2020. Curtea a reținut probleme privind lipsa de claritate, posibilitatea unor restrângeri severe ale libertății prin acte administrative și lipsa unor garanții suficiente, inclusiv control judecătoresc efectiv. COVID-19 era o urgență de sănătate publică reală. OMS a declarat urgență de sănătate publică de importanță internațională la 30 ianuarie 2020, iar ECDC evalua în martie 2020 riscul de boală severă ca moderat pentru populația generală, dar foarte ridicat pentru persoanele în vârstă și cele cu boli cronice. Acest lucru susține o concluzie echilibrată: virusul nu prezenta același risc pentru absolut toată lumea, dar putea justifica măsuri de protecție pentru a preveni transmiterea către persoane vulnerabile și pentru a evita depășirea capacității sistemului medical. Verdictul ConstituAI este: Statul avea dreptul și obligația să ia măsuri împotriva răspândirii COVID-19, dar regimul juridic folosit inițial pentru carantină, izolare și internare obligatorie era constituțional vulnerabil deoarece permitea restrângeri severe de libertate fără o lege suficient de clară, fără criterii precise, fără gradualitate clară și fără garanții judiciare suficiente.

Decizia CCR nr. 358/2018 este una dintre cele mai importante și controversate decizii constituționale recente privind raportul dintre Președintele României, ministrul justiției și procurorii de rang înalt. Cazul a pornit de la propunerea ministrului justiției de revocare din funcție a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, Laura Codruța Kövesi. Secția pentru procurori a CSM a dat aviz negativ propunerii de revocare, avizul fiind consultativ. Președintele României a refuzat inițial revocarea. Prim-ministrul a sesizat Curtea Constituțională, invocând existența unui conflict juridic de natură constituțională între ministrul justiției și Președintele României. Prin Decizia nr. 358/2018, CCR a constatat existența conflictului și a stabilit că Președintele urma să emită decretul de revocare din funcție a procurorului-șef DNA. Decizia are o bază constituțională serioasă: Art. 132 alin. (1) din Constituție prevede că procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției. De asemenea, Președintele numește în funcții publice în condițiile legii, iar legea aplicabilă implica o procedură în care ministrul justiției propune, CSM avizează consultativ, iar Președintele emite decretul. Totuși, vulnerabilitatea majoră a deciziei este că CCR a redus foarte mult marja de apreciere a Președintelui și a transformat rolul său într-un rol aproape formal. Mai mult, efectul deciziei a fost revocarea concretă a unei persoane dintr-o funcție de rang înalt, fără ca persoana respectivă să beneficieze de o cale efectivă de contestare în fața unei instanțe. Această vulnerabilitate a fost confirmată ulterior la nivel european. În cauza Kövesi c. România, CEDO a constatat încălcarea dreptului de acces la instanță și a libertății de exprimare. CEDO nu a anulat decizia CCR și nu a rescris Constituția României, dar a stabilit că mecanismul concret a produs încălcări ale Convenției Europene. Verdictul ConstituAI este: Decizie cu bază constituțională posibilă în Art. 132, dar serios vulnerabilă prin concentrarea puterii de revocare la ministrul justiției, reducerea rolului Președintelui, slăbirea efectului avizului CSM și lipsa unei căi reale de contestare pentru persoana revocată.

OUG nr. 13/2017 a fost adoptată de Guvernul României la 31 ianuarie 2017 și publicată în Monitorul Oficial nr. 92 din 1 februarie 2017. Actul modifica și completa Codul penal și Codul de procedură penală. Guvernul a invocat necesitatea punerii legislației penale în acord cu decizii ale Curții Constituționale și cu standarde europene privind procedura penală. Această justificare avea o componentă reală: existau decizii CCR care necesitau intervenții legislative. Totuși, problema constituțională majoră este că OUG nr. 13/2017 nu s-a limitat la corecturi tehnice. Actul introducea modificări importante privind abuzul în serviciu, favorizarea făptuitorului și denunțul. Prin urmare, întrebarea centrală nu este dacă Guvernul putea emite ordonanțe de urgență. Putea. Întrebarea este dacă era constituțional solid ca Guvernul să modifice rapid legislația penală, printr-o procedură excepțională, într-un domeniu cu impact major asupra statului de drept și încrederii publice. Raportul ConstituAI consideră că OUG nr. 13/2017 avea o bază formală în competența Guvernului de a emite ordonanțe de urgență, dar era serios vulnerabilă prin urgență insuficient justificată, transparență slabă, impact major asupra politicii penale și efect negativ asupra încrederii în instituții. Verdictul este: Act normativ formal posibil, dar constituțional vulnerabil prin folosirea unei proceduri excepționale pentru modificări penale sensibile, care necesitau dezbatere parlamentară reală și justificare mult mai riguroasă.

La 5 mai 2026, Parlamentul României a adoptat moțiunea de cenzură împotriva Guvernului condus de Ilie Bolojan. Moțiunea a fost intitulată „STOP Planului Bolojan de distrugere a economiei, de sărăcire a populației și de vânzare frauduloasă a averii statului”. Moțiunea a fost inițiată de 254 de deputați și senatori, depășind clar pragul constituțional de o pătrime din numărul total al parlamentarilor. Ea a fost prezentată și dezbătută în ședință comună a Camerei Deputaților și Senatului, iar votul a fost secret, exprimat prin bile. Pentru adoptarea moțiunii era necesară majoritatea deputaților și senatorilor, adică minimum 233 de voturi. Moțiunea a obținut 281 de voturi pentru, 4 voturi contra și 3 voturi anulate. Prin urmare, pragul constituțional a fost depășit semnificativ. Din punct de vedere constituțional, moțiunea de cenzură este instrumentul prin care Parlamentul poate retrage încrederea acordată Guvernului. Prin adoptarea ei, Guvernul Bolojan a fost demis, iar situația a intrat sub incidența Art. 110 din Constituție: Guvernul demis rămâne în funcție doar pentru administrarea treburilor publice, până la instalarea unui nou Guvern. Raportul ConstituAI consideră că adoptarea moțiunii de cenzură împotriva Guvernului Bolojan a fost, în ansamblu, foarte solidă constituțional și procedural. Vulnerabilitățile identificate nu țin de legalitatea procedurii, ci de contextul politic: caracterul foarte polemic al textului moțiunii, acuzațiile politice grave, ruptura de coaliție, alianța parlamentară conjuncturală dintre PSD, AUR și PACE și efectul de instabilitate guvernamentală produs după vot. Aceste elemente nu afectează însă validitatea constituțională a moțiunii. Într-un regim parlamentar, un Guvern există politic atât timp cât are încrederea Parlamentului. Dacă Parlamentul retrage această încredere prin procedura prevăzută de Constituție, demiterea Guvernului este legitimă constituțional.

Legea nr. 241/2025, cunoscută public drept „Legea Vexler”, modifică și completează Ordonanța de urgență nr. 31/2002 privind interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob și promovarea cultului persoanelor vinovate de infracțiuni de genocid, contra umanității și de război. Legea modifică și Legea nr. 157/2018 privind prevenirea și combaterea antisemitismului. Scopul declarat al legii este legitim: combaterea antisemitismului, rasismului, xenofobiei, extremismului, propagandei fasciste și legionare, negării Holocaustului și promovării unor ideologii incompatibile cu democrația constituțională. Totuși, faptul că scopul este legitim nu înseamnă automat că toate mijloacele sunt constituțional solide. Când o lege penală restrânge exprimarea, distribuirea de materiale, accesul la informație, dezbaterea istorică și comunicarea online, standardul de claritate și proporționalitate trebuie să fie foarte ridicat. Legea introduce noțiunea de „materiale fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe”, incluzând imagini, mesaje text, conținut audio-video, cărți, articole, documente și alte materiale de propagandă care transmit idei, concepții sau doctrine fasciste, legionare, rasiste ori xenofobe. De asemenea, distribuirea sau punerea la dispoziția publicului a acestor materiale poate constitui infracțiune. Există o excepție importantă: fapta nu constituie infracțiune dacă este săvârșită în interesul artei sau științei, cercetării ori educației sau în scopul dezbaterii unei chestiuni de interes public. Această excepție este esențială și reduce parțial riscul de cenzură. Vulnerabilitatea majoră rămâne însă predictibilitatea. Nu este suficient ca legea să spună că dezbaterea publică, cercetarea sau educația sunt permise. Cetățeanul obișnuit, jurnalistul, profesorul, istoricul sau creatorul de conținut trebuie să poată anticipa rezonabil când o postare, un articol, o imagine, o carte, o secvență video sau o discuție istorică intră în zona protejată și când poate deveni faptă penală. Raportul ConstituAI consideră că legea are o bază constituțională posibilă și urmărește un scop democratic legitim. Totuși, ea prezintă vulnerabilități serioase prin folosirea unor formule largi, prin caracterul penal al sancțiunilor, prin agravarea pedepselor în mediul online și prin riscul unui efect de descurajare asupra exprimării legitime. Verdictul nu este că legea este complet neconstituțională. Verdictul este că legea este oficial validată și are un scop constituțional legitim, dar rămâne vulnerabilă prin claritate, proporționalitate și efect asupra libertății de exprimare.

Președintele României, Nicușor Dan, l-a desemnat pe Adrian-Ioan Veștea candidat la funcția de prim-ministru după ce Eugen Tomac, desemnat anterior, și-a depus mandatul. Controversa constituțională principală nu privește dreptul Președintelui de a desemna un candidat la funcția de prim-ministru. Această atribuție există. Problema centrală este dacă Președintele putea face o nouă desemnare fără să reia consultările cu partidele parlamentare, în condițiile Art. 103 alin. (1) din Constituție. Articolul 103 alin. (1) prevede că Președintele desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru „în urma consultării” partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament. În cazul Veștea, au existat consultări anterioare cu partidele parlamentare, înaintea desemnării lui Eugen Tomac. Însă după retragerea lui Tomac, nu a existat o nouă rundă formală de consultări înaintea desemnării lui Adrian Veștea. Această situație produce o vulnerabilitate procedurală serioasă. Pe o interpretare mai flexibilă, consultările anterioare puteau fi considerate suficiente, mai ales dacă pozițiile partidelor erau deja cunoscute. Pe o interpretare strictă, fiecare nouă desemnare trebuie precedată de consultări, deoarece fiecare desemnare deschide un nou ciclu constituțional. Raportul ConstituAI nu califică desemnarea drept evident neconstituțională, pentru că există o competență clară a Președintelui și există argumente juridice în favoarea validității procedurii. Totuși, modul de exercitare a atribuției prezidențiale ridică probleme importante de procedură, transparență, legitimitate parlamentară și efect instituțional.

1. În martie 2025, Biroul Electoral Central a respins înregistrarea candidaturii Dianei Iovanovici-Șoșoacă la alegerile prezidențiale din anul 2025. Decizia BEC s-a bazat în principal pe Hotărârea CCR nr. 2/2024, prin care candidatura acesteia fusese anterior înlăturată din cursa prezidențială din 2024. Diana Iovanovici-Șoșoacă și o altă contestatoare au atacat decizia BEC la Curtea Constituțională. Prin Hotărârea nr. 22 din 17 martie 2025, CCR a respins contestațiile și a menținut efectul neînregistrării candidaturii. Problema constituțională centrală este următoarea: poate fi restrâns dreptul unei persoane de a candida la funcția de Președinte al României pe baza unei evaluări constituționale a discursului, conduitei și pozițiilor politice, în lipsa unei condamnări definitive sau a unei interdicții prevăzute expres de lege? Majoritatea CCR a considerat că, pentru funcția de Președinte, condițiile de eligibilitate nu se limitează strict la criteriile formale din lege, ci trebuie citite împreună cu rolul constituțional al Președintelui, obligația de respectare a Constituției, valorile democrației, statul de drept și apartenența României la Uniunea Europeană și NATO. Totuși, această interpretare ridică probleme constituționale serioase. Dreptul de a fi ales este un drept politic fundamental. Restrângerea lui trebuie să fie previzibilă, bazată pe criterii clare, dispusă printr-o procedură cu garanții suficiente și proporțională cu scopul urmărit. Raportul ConstituAI identifică o decizie oficială, definitivă și obligatorie, dar constituțional vulnerabilă prin lipsa unor criterii legale clare, caracterul subiectiv al evaluării, procedura limitată de contestare și efectul sever asupra dreptului de a fi ales. Verdictul CAF este: probleme constituționale grave, nu pentru că discursul public al unui candidat ar fi irelevant, ci pentru că excluderea din alegeri este una dintre cele mai dure sancțiuni politice posibile și trebuie să se bazeze pe standarde juridice clare, nu pe criterii deduse larg și aplicate direct de autoritatea constituțională.

Curtea Constituțională a României a anulat, prin Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024, întregul proces electoral privind alegerea Președintelui României, după desfășurarea primului tur din 24 noiembrie 2024 și înaintea turului al doilea programat pentru 8 decembrie 2024. CCR a invocat afectarea corectitudinii procesului electoral, folosirea netransparentă a tehnologiilor digitale, nereguli privind finanțarea campaniei și influențarea alegătorilor prin mecanisme online. Primul tur fusese câștigat de Călin Georgescu, cu 2.120.401 voturi, respectiv 22,94%, urmat de Elena Lasconi, cu 1.772.500 voturi, respectiv 19,18%, potrivit rezultatelor finale comunicate public de BEC și reflectate în datele electorale oficiale. Decizia CCR are o bază constituțională posibilă, deoarece Art. 146 lit. f) prevede că CCR veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului. Totuși, problema centrală nu este doar competența CCR, ci proporția dintre gravitatea măsurii — anularea unui vot național — și nivelul de justificare publică oferit cetățenilor. Raportul ConstituAI identifică o decizie constituțional posibil justificabilă în abstract, dar grav vulnerabilă prin transparență, proporționalitate, legitimitate democratică și efect instituțional. Standardul de justificare trebuie să fie maxim atunci când o instituție anulează rezultatul unui scrutin național.